Boabele de soia au constituit o parte a hranei umane pentru mai bine de 5000 de ani. Prima menţionare despre cultivarea boabelor de soia datează din jurul anului 2800 înainte de Hristos, când împăratul chinez Shang-Nung a început promovarea cultivării soiei în regatul său. Chinezii au fost primii care au recunoscut valoarea nutritivă a boabelor de soia.

Calităţile boabelor de soia au ramas în mare măsură un secret al orientului până în secolul al XX-lea. Boabele de soia nu au fost introduse în Statele Unite mai devreme de anii 1900, dar din 1920 acestea au gasit vatra ideală în vestul mijlociu american unde combinaţia de sol şi climă le-a permis să înflorească (şi unde încă se produc boabele de cea mai bună calitate din lume).

Prima creştere a producţiei de soia s-a datorat interesului faţă de uleiul din boabe. În mod surprinzător, proteina lor a fost considerată un produs secundar cu care erau hrănite animalele. Dar lipsa de mâncare din timpul celui de-al doilea război mondial a stimulat interesul pentru boabele de soia ca sursa alimentară de proteine. Caracteristicile nutritive ale făinurilor şi texturatelor din soia sunt date de conţinutul în proteine, vitamine şi săruri minerale ale materiilor prime din care se obţin.

Valoarea nutritivă mare a acestor produse se datorează în primul rând compoziţiei echilibrate de aminoacizi esenţiali. Comportarea proteinelor din produsele alimentare în timpul prelucrării, depozitării, inclusiv pe durata preparării în gospodăria individuală este legată de proprietăţile funcţionale ale acestora, şi anume: proprietăţi senzoriale şi kinestetice (gust, miros, culoare, textură), capacitate de hidratare, dispersabilitate, solubilitate, umflare, proprietăţi tensioactive (capacitate de emulsionare, spumare, adsorbţie, legare a lipidelor), proprietăţi reologice (gelatinizarea-gelificarea, texturizarea). În mod obişnuit, proteina originară din produsul alimentar asigură funcţionalitatea dorită. Dar bazarea pe proteina originară poate adesea cauza probleme producatorului de alimente. Proteinele din carne pot fi incostante, având o funcţionalitate care variază mult de la caz la caz.

Proteinele din lapte pot avea preţuri prohibitive pentru cel care incearcă realizarea unui produs ieftin. Ingredientele neproteice, alese special pentru funcţionalitate, ca amidonul şi cleiurile pot afecta în mod nefericit textura produsului. Proteinele din soia reprezintă adesea soluţia perfectă, oferind un control eficace al funcţionalităţii la costuri reduse. Proteinele adăugate în produsele alimentare trebuie să îndeplinească o gamă de proprietăţi funcţionale compatibile cu produsele în care sunt adăugate sau care urmează să fie fabricate.

Folosirea lor trebuie să fie precedată de o determinare precisă a proprietăţilor funcţionale: solubilitate, dispersabilitate, stabilitate termică, caracteristici organoleptice intrinseci, capacitatea de a absorbi-desorbi aromele, compatibilitatea cu alţi componenţi alimentari.